Prin praf si vise - fragment



Capitolul 1 – Un ghid în deşert

( Twyfelfountain, Namibia April 2002)

Şedeam în jurul focului. Îl priveam cum se stingea. Şedeam în tăcere şi ascultam întunericul din jurul nostru. Ăsta era un moment special în Africa, când soarele apune, însă luna nu a răsărit încă. Un moment când e linişte şi întuneric peste tot, prea devreme pentru a ne culca şi prea târziu pentru a termina oricare dintre lucrurile care trebuie făcute când se pune cortul. Prea întuneric că să mai cauţi ceva prin împrejurimi iar în acele ceasuri oamenii se adună pentru a face focul. În jurul luminii şi căldurii sale, liniştea întunericului se împrăştie. Este un moment în care, înconjurat de tot acest întuneric, parcă te simţi obligat să cauţi puţină lumină în adâncul fiinţei tale.

- Există o singură problemă adevărată pe lumea asta: oamenii şi-au pierdut curajul de a-şi urma visele, spuse Chris iar cuvintele sale sunară ca o concluzie grea şi tristă.

Întinse mâna după sticla de coniac şi-şi turnă o noua porţie în cana de tablă care mai avea încă o urmă de coca cola. Băusem cola amestecată cu coniacul ăla cu gust de benzină toată seara. Mă uitam în tăcere la mâinile lui care strângeau cana de tablă, puternic, cu venele pulsând, cu aceeaşi pulsaţie pe care i-o simţeam şi în voce.

- Vezi tu, Roxana, asta este problema ta. Eşti atât de prinsă în furtuna de gânduri care îţi trec prin cap încât uiţi să te mai uiţi în jurul tău. E ca atunci când te uiţi la suprafaţa mării şi nu ştii ce se află în adâncuri. Scufundă-te, bagă-te cu capul sub apă, intră în adâncuri şi atunci vei înţelege ce înseamnă cu adevărat frumuseţea.

Nu era prima seară în care Chris se erija în ghidul meu spiritual. Începusem deja să fiu obosită şi poate puţin iritată de discuţiile astea interminabile apropo de „curajul a deveni cine eşti”. Cuvinte mari, propoziţii vagi, alcool, mult alcool... mă durea capul şi nu prea înţelegeam ce voia să-mi spună. Nu înţelegeam decât că eram atrasă de omul ăsta undeva adânc şi puternic, o atracţie care mă făcea să rămân acolo, lângă foc, seara târziu, după ce toţi ceilalţi se culcaseră... Să rămân acolo şi să-l ascult, pătrunsă de vocea lui cu timbru jos şi cu un puternic accent olandez care îl făcea să ruleze r-ul în mijlocul cuvintelor.

Ajunsesem în Africa printr-un concurs straniu de împrejurări. Mai întâi un prânz cu un prieten căruia mă plângeam de cât de goală şi insipidă îmi găseam viaţa. Tocmai mă mutasem în Lugano, şi munceam în marketing la o firmă care producea obiecte electro-casnice. Trăiam visul întruchipat al românului plecat în străinătate şi mă simţeam obligată să fiu fericită. Nu eram. Îmi lipsea ceva, nu prea ştiam clar ce dar simţeam că nu aveam dreptul să mă plâng. Până la urmă, toţi prietenii îmi spuneau că „reuşisem”. Aşa că îmi spuneam şi eu că, atunci când o să am un bărbat în viaţa mea, o să fiu fericită... sau poate atunci când o să am o poziţie de management şi nu aia, care mi se părea jignitoare, de „asistentă de marketing” cum scria pe permisul meu de muncă... poate atunci o să fiu mai fericită. De fapt căutam încă, ne-ştiind ce, ne-ştiind încotro. Prietenul meu mi-a deschis ochii spunându-mi că am nevoie de o vacanţă şi că ar fi cazul să încetez să mă plâng şi să-mi dau seama că am, în sfârşit, posibilitatea să-mi îndeplinesc toate visele. Şi cel mai vechi vis care mi-a venit în minte a fost să plec într-o vacanţă, în Africa.

Zis şi făcut. Aveam 2 săptămâni de vacanţă de luat. Aveam bani ca să-mi permit orice călătorie. Avem libertate, eram singură cuc şi nu trebuia să dau socoteală nimănui. Cum m-am întors de la masă am intrat imediat pe Internet şi-am căutat un safari în Africa.

Aşa l-am găsit pe Max, un italian nebun de vreo 30 de ani care îşi deschisese o agenţie de turism în Milano, specializată în destinaţii exotice. Am văzut un anunţ pe Internet şi l-am sunat spunându-i că mă interesează un safari în Africa de 2 săptămâni maxim. În Africa unde? Oriunde. Tăcere la telefon după care mi-a spus să trec pe la agenţie ca să vorbim mai pe larg, poate îmi clarific ideile.

M-am dus a doua zi şi i-am spus că nu prea ştiu încotro vreau să plec dar că toată viaţa mi-am dorit să merg în Africa şi că tocmai începusem un nou job, destul de bine plătit, în Elveţia, şi că pentru prima dată în cei 27 de ani ai mei câştigam destul ca să-mi permit o călătorie de genul ăsta. Nu mă interesa neapărat o anume ţară, orice era OK atâta timp cât era în Africa. S-a uitat la mine lung şi mi-a spus că peste o săptămână pleacă în Namibia împreună cu un grup de jurnalişti. Nu era un safari turistic ci mai mult o vizită „de lucru” şi chestia asta mi-a plăcut grozav. M-am gândit că era un semn, eu de fapt studiasem jurnalismul în România, înainte să plec la un MBA în Italia şi să ajung să lucrez în marketing, în Elveţia. I-am spus că m-ar interesa să vin cu ei şi pe urmă l-am rugat să-mi arate unde exact era Namibia pe hartă pentru că nu mai auzisem până atunci de ţara aia.

Am bătut palma pe loc şi a rămas să ne întâlnim la aeroport în week-end-ul următor. Eram gata de plecare, super entuziastă, dar bucuria mi-a dispărut brusc când stewardesa de la Lufthansa mi-a spus, cu o voce de gheaţă, că, de fapt, nu puteam să mă îmbarc în avionul de Namibia pentru că nu aveam viză! Viza! În urechile unui român, cuvântul ăsta are o greutate mare şi mă cam dezobişnuisem să gândesc în termeni de viză de când trăiam în Italia. Până acum, viza era un obstacol enorm care se punea între mine - o româncă - şi viaţa din Occident, viză ca să mă duc la şcoală în Italia, viză ca să pot să muncesc în Elveţia, viză de America, viza Schengen... Nici un moment nu-mi dăduse prin cap că aveam nevoie de o viză să ajung în Africa. Însă personalul de la Lufthansa nu glumea şi am înţeles destul de repede că blestemul vizei încă funcţiona şi că, de data asta, nenorocita aia de viză nu mă mai separa de viaţa de vis din Occident ci de propriul meu vis de a pleca în Africa. Îmi venea să plâng, uitându-mă la toţi ceilalţi, nemţi, italieni, americani şi alte naţii, naţii fericite care nu aveau nevoie de vize, cum defilau pe lângă mine şi intrau în avionul ăla care mie îmi era interzis.

- Hai nu fi tristă, zise Max, te rezolv eu!

Îmi spuse că îl cunoaşte pe consulul Nambiei la Milano şi că o să-i ceară ajutorul. Pe urmă a dat un telefon şi mi-a spus că o să se rezolve şi că nu puteam face nimic altceva decât să aşteptăm.

Am aşteptat. Cele 20 de minute s-au scurs lent dar implacabil. Ultima chemare pentru zborul de Windhoek, zborul meu... Toţi ceilalţi erau deja îmbarcaţi, Max şi cu mine la ghişeul Lufthansa, aşteptând în tăcere. Cu ochii închişi, aproape că nu îndrăzneam să respir... poate că poate... poate că aveam noroc, poate că se putea... poate că, până la urmă ,o să fiu în avionul ăla... te rog Doamne... Nu mai era nimic de făcut însă, soarta mea se decidea în altă parte. Undeva pe străzile din Milano, în toiul nopţii, cineva pe care nu-l cunoşteam, alega înapoi la birou să trimită un fax care pentru mine avea să facă diferenţa între a fi sau a nu fi în Africa a doua zi.

- Ne pare rău, trebuie să închidem zborul, spuse stewardesa şi atunci am încetat să mai sper şi tot atunci m-a izbit pentru prima dată una din lecţiile pe care Africa avea să mi le tot repete – lucrurile se întâmplă atunci când încetezi să le mai ceri. Faxul a ajuns, îl vedeam ieşind din maşinăria din spatele ghişeului şi citeam, incredulă, cum că eu eram de fapt un VIP care trebuia neapărat să ajungă în capitala Namibiei a doua zi de dimineaţă, că eram însoţită de un ghid de turism foarte important (Max) şi că prezenta hârtie constituia garanţia că mi se va da o viză la aeroport, în Windheok. Ştampilat, parafat şi semnat de Consulul Namibiei în Italia. Şi cu foaia asta de hârtie, sorta mi s-a decis: plecam în Africa.

Toate astea se întâmplaseră cu nu mai mult de 2 săptămâni în urmă, deşi păreau într-o cu totul altă viaţă. Şi ca urmare a concursului ăstuia de împrejurări neprevăzute, mă aflam acum în mijlocul savanei, lângă ghidul ăsta care vorbea în şarade, cu Max pe care-l auzeam sforăind într-unul din corturile din jur şi cu grupul de jurnalişti, doi bărbaţi şi trei femei care şuşoteau prin corturile lor, pregătindu-se de culcare şi închipuindu-şi că cine ştie ce se petrecea la lumina focului, între Chris şi mine.

Bărbatul din faţa mea mă fascina adânc. Mă ţineam după el ca un căţeluş făcând tot ce-mi spunea, ajutându-l să încarce maşinile, să pună şi să strângă corturile, să facă focul şi să pună masa de campanie cu tacâmurile şi farfuriile de plastic. Devenisem umbra lui. Era ghidul nostru şi prima mea surpriză când l-am văzut la aeroport a fost că nu era negru, cum credeam că trebuie să fie toţi africanii. Dimpotrivă, Chris era un Afrikaans blond cu ochi albaştrii, descendent al vechilor colonialişti olandezi. Avea un aer de sălbăticie şi de stânjeneală în sala de aşteptare, ca o versiune africană a lui Crocodile Dundee, nu prea se potrivea cu fundalul de „civilizaţie” din jurul lui. Purta blugi şi un tricou kaki pe spatele căruia scria ‘Nature Adventures’ numele firmei sale de safari, bocanci şi o pălărie kaki cu boruri late. Aceiaşi blugi şi acelaşi tricou pe care îl avea şi acum, zgribulit lângă foc.

Mă uitam la el în tăcere, el se uita la foc. Avea privirea fixă, în spatele ochilor adânciţi în orbite şi spatele încovoiat peste genunchi, ca şi cum toată fiinţa lui se întindea către foc. Îi vedeam muşchii clar desenaţi sub tricoul îmbâcsit de sudoare uscată, eram destul de aproape de el ca să mă izbească în nări mirosul de bărbat ajuns la marginea nopţii... Îmi plăcea pielea lui, chiar şi de departe, faţa lui arsă de soare în care acum se reflectau flăcările focului trăda un bărbat care trăieşte în mijlocul naturii. Bărbia puternică, pătrată, a unui om care ştie ce vrea... Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii cu bărbiile pătrate. Tăcea uitându-se la foc şi aveam sentimentul că plecase undeva, departe, şi îşi lăsase învelişul acolo, lângă mine, corpul lui suplu şi agil obişnuit cu munca fizică, şi doar braţele cu venele puternice ce zvâcneau ritmic mai trădau viaţa din el... Plecase şi focul din el, plecase şi el şi se scursese în flăcările din faţa noastră, dansând pe resturile de buşteni... Simţeam că voiam să-l readuc lângă mine, să-i smulg privirea din focul care îl devora şi să o aduc spre mine, să simt din nou ochii lui în ochii mei, şi căldura zâmbetului lui şi am făcut-o în unicul mod în care îmi permiteam să mă apropii de el: vorbind.

- Atunci de-aia mi-ai spus să alerg în jos pe duna din Sossusvleigh? Pentru că frumuseţea este peste tot în jurul nostru, chiar daca e atât de greu de văzut? L-am întrebat încercând să-l impresionez cu logica mea... Însă lucrurile cumva chiar păreau că se leagă şi, dintr-o dată, mi-am adus aminte de prima mea dimineaţă, în Africa.

În ziua aceea am plecat pe întuneric. Max şi Chris spuneau că trebuie să vedem răsăritul de soare lângă „duna 45”. Soarele răsărise înainte ca noi să ajungem la dună, dar lumina dimineţii era încă destul de proaspătă ca să putem face poze bune. Era o dună singuratică ce se înălţa direct dintr-o întindere de stânci, ca şi cum o mână misterioasă trăsese o linie fină dar sigură, de-o parte se afla câmpia, de cealaltă, deşertul. Aliniaţi în şir indian, am început să urcăm duna. Chris şi-a scos bocancii şi eu am făcut acelaşi lucru. Max mi-a spus că sunt nebună, puteau fi scorpioni în nisip. M-am gândit o clipă să mă întorc şi să-mi iau bocancii însă nu e uşor să te sui pe o dună aşa că m-am hotărât că nu merita să parcurg cei douăzeci de metri pe care îi cucerisem până atunci. Am urcat o vreme, părea o oră, de fapt trecuseră doar vreo zece minute. Deja eram fără suflare încercând să ţin pasul cu Chris.

Am ajuns în vârf cu speranţa că priveliştea merita tot efortul. Era frumos, dar oare chiar meritase efortul? Eram undeva sus şi câmpia se întindea sub noi până la orizont. Din când în când un copac singuratic spărgea monotonia peisajului. Câmpia în sine era un fel de deşert cu sol uşor cenuşiu care cu greu susţinea copacii împrăştiaţi de jur împrejur şi tufişurile spinoase. Din această întindere netedă se ridica brusc o mare de dune de nisip roşu. Era o lume la limită, un loc unde câmpiile se transformă în deşert, iar copacii cedează în lupta cu nisipul. Şi în lumina strălucitoare a dimineţii, culorile erau chiar mai strălucitoare decât le văzusem cu o zi în urmă, cerul era de un albastru închis, nisipul era roşu închis şi aveam impresia că fusesem aruncată în lumea unei cărţi de colorat ale cărei poze le colorase un copil sârguincios în culori pastelate. Şedeam în tăcere şi priveam în jurul nostru, fiecare cufundat în propriile gânduri. Fără îndoială, Chris văzuse priveliştea de multe ori şi mă întrebam dacă mai găsea ceva nou la care să se uite. Mâinile şi picioarele îmi erau îngropate în nisipul moale şi observam cum se încălzea. În curând nu aveam să mai putem merge desculţi, şi mi-a trecut prin gând că ar trebui să-mi recapăt bocancii pe care îi lăsasem la poalele dunei. Da, poate că meritase să ajung până acolo, îmi spusei. Peisajul, culorile şi căldura, toate erau plăcute şi într-un fel eram mulţumită că mă aflam acolo. Totuşi nu eram prea entuziastă. Uneori e greu să găseşti un motiv de a te simţi entuziast aşa, din senin.

- Ai mai alergat vreodată pe o dună de nisip? mă întrebă deodată Chris.

L-am privit fără să-i răspund. Nu-mi venea în minte nici un motiv pentru care aş fi luat-o la goană în jos, pe dună.

- Hai, de ce nu încerci? Ai să simţi că zbori. Chris privea înspre orizont şi mă îndoiam că vorbea cu mine. Dacă nu încerci chestii d-astea, atunci de ce ai bătut drumul până aici?

Voia să spună chiar până sus în vârful dunei sau până aici, în Africa? Nu eram sigură dar de fapt nu prea conta. Însă era un argument puternic şi m-am hotărât să şterg în câteva secunde toată durerea şi efortul urcatului. Şi cu asta să şterg şi întrebarea fără de răspuns apropo de ce căutam acolo.

Am început să o iau la goană în jos, mai întâi cu o uşoară nesiguranţă de parcă nu prea aş fi vrut să îmi dau drumul încă, dar pe măsură ce simţeam cum vântul îmi sufla prin păr şi-mi biciuia faţa, am început să fug din ce în ce mai repede. Duna era abruptă şi dintr-o dată mi s-a făcut frică. Pe urma însă mi-am luat avânt şi greutatea corpului a început să-mi dicteze direcţia şi mă simţeam de parcă eram în cădere liberă iar picioarele mele abia mai atingeau nisipul. Alergam zâmbind cu ochii închişi, cu faţa în jos, cu braţele întinse şi palmele deschise, alergam şi simţeam cum îmi iau zborul şi, dintr-o dată, nu mai aveam nevoie să ating pământul şi nici nu mai mi-era frică... nu mai exista nici duna, nici nisipul ci doar sentimentul de vid interior şi senzaţia inimii pulsându-mi în gât... iar timpul părea suspendat undeva unde timpul nu se născuse încă şi spaţiul se topise şi eu nu mai eram eu ci eram vântul din părul meu şi senzaţia de plutire pe deasupra dunei....

Vocea lui m-a readus cu picioarele pe pământ.

- Problema ta e că în tine sunt doi gemeni. Unul aparţine civilizaţiei, cu toate chestiile alea cu care te înconjori... slujba, studiile, viata ta socială... Celălalt te aduce aici şi te împinge spre aventură, natură şi sălbăticie. Însă primul s-a născut cu vreo zece minute înaintea celui de-al doilea şi îşi cere dreptul „primului născut”. Şi tu i-l dai şi trăieşti după regulile pe care ţi le impune. Dar o să vină o vreme când n-ai să mai poţi ignora vocea celui de al doilea care de abia mai şopteşte...

Mă durea deja capul. Era efectul combinat al alcoolului şi a unei zile lungi şi grele. Ajunsesem în tabără când soarele apunea şi am pornit rutina obişnuită: corturile de ridicat, maşinile de descărcat, de făcut focul... Nici nu apucasem să ne instalam bine pe lângă foc că am văzut ceva lung şi negru urcându-se cu repeziciune pe piciorul lui Chris. Am sărit în picioare ţipând dar Chris şi-a scuturat piciorul cu o mişcare bruscă şi-am văzut creatura căzând direct în foc. Era un scorpion. Priveam corpul animalului răsucu-se în flăcări, devenind din negru adânc aproape roşiatic, contorsionându-se într-un ultim spasm. Simţeam că vreau să-l salvez, să-l scot de acolo dar era prea târziu... Şi, pe de altă parte, mai bine că aterizase direct în foc, măcar aşa nu se mai putea urca pe nici unul dintre noi... Din momentul ăla am devenit cu toţii paranoici, cum se mişca un fir de iarbă aveam senzaţia că ar sări un scorpion pe noi. Aproape toată cina s-a desfăşurat cu picioarele pe mesele sau pe scaunele pliante şi, imediat după, aia toţi ceilalţi au dispărut la adăpostul corturilor unde un fermoar însemna o barieră de nepătruns în calea târâtoarelor. Chris şi cu mine rămăsesem afară cu o sticlă de coniac şi cu resturile cinei. Cu şaradele lui, cu vorbitul în doi peri şi cu căldura pe care o simţeam în stomac alături de el deşi nu era clar dacă venea de la el sau de la foc. Eram iarăşi singura cu el, ca în mai toate serile de până acum. Aproape de el, destul de aproape ca să pot să-l ating şi să-i simt răsuflarea care în clipa asta duhnea a alcool ieftin. El vorbea şi bea, bea mult, cu înghiţituri lungi şi privirea absentă, turnând din când în când din sticla care se golea văzând cu ochii în cana de tablă pe care o ţinea aproape de foc. Terminasem cola de mult şi el bea mai departe coniacul ăla cu gust de benzină, de parcă ar fi avut nevoie de sticlă, se sprijinea de ea şi simţeam că făcea parte din universul lui, că alcoolul ăla ieftin îi permitea să se deschidă şi să ajungă la mine. Beam împreună şi simţeam cum mă deschid şi eu, cu ajutorul „apei de foc” care aducea la lumină focul din mine şi simţeam o complicitate între flăcările din faţa mea, căldura alcoolului şi forţa pasiunii din omul ăsta de parcă aş fi avut nevoie de toate trei ca să reuşesc să topesc îngheţul instalat de mult în adâncul fiinţei mele. Începeam să mă desţepenesc.

- Vezi tu, spuse el cu privirea absentă, viaţa e ca un şir de uşi închise care aşteaptă să fie deschise, nu ştii niciodată ce se găseşte în spatele lor. O cameră frumoasă, sau o pivniţă plină de pânze de păianjen. Tot ce poţi să faci e să le deschizi şi să arunci o privire. Unii se opresc după ce deschid prima uşă, nu pot trăi cu nesiguranţa de a deschide alta. Alţii merg mai departe şi încearcă să găsească ceva care să semene cu ceea ce caută.

- Ce vrei să spui, că mâine ar trebui să mă întorc şi să arunc tot ce am şi tot ce am clădit, să renunţ la toate, să-mi dau demisia, să-mi las toată viaţa ca să fac ce anume?!

- Nu spun că trebuie să faci totul dintr-o scânteie de entuziasm, să te arunci în necunoscut. Nu spun decât că ar trebui să fii cinstită cu tine şi să te întrebi dacă eşti în camera în care chiar vrei să fii.

Nu eram. O ştiam deja, aşa cum ştiam că ar trebui să deschid o altă uşă, dar care?

- Ai încredere în tine, continuă Chris, cumva încurajator ca şi cum simţise cum lacrimile frustrării îmi ardeau în spatele ochilor. Fii sinceră cu tine. Şi într-o zi, peste câteva săptămâni, luni sau ani, vei găsi răspunsurile. Cu o condiţie: să continui să le cauţi.

Nu înţelegeam ce voia să spună. Încercam din greu dar nu reuşeam.

- De asta mi-ai povestit de boşimani şi de modul lor de viaţă primitiv? Crezi că poţi fi fericit numai dacă te întorci în sălbăticie şi renunţi la tot ce înseamnă civilizaţie? Nu pot să fac asta. Civilizaţia e o parte din mine aşa cum e şi oraşul ăla cu prietenii mei şi cu viaţa mea de acolo.

- Civilizaţia nu are nimic rău, îmi spuse. Şi nu trebuie să renunţi la toate astea. Dimpotrivă, foloseşte-o dar nu te lăsa absorbită. Crezi că aici trăim fără urmă de civilizaţie? Să ştii că şi eu închiriez dvd-uri, folosesc Internetul şi îmi voi trimite copiii la şcoală. Nu vreau să spun că răspunsul este în coliba vreunui băştinaş.

- Atunci ce naiba vrei să spui? Nu mai înţeleg nimic.

- Trebuie să trăieşti cu lumea şi nu în ea, să o foloseşti dar să nu îi aparţii, altfel o să-ţi sugă sângele până când nu o să mai ai nimic. Nu putem să scăpăm de vieţile noastre, de secolul nostru, şi de tot ce ne înconjoară. Însă putem să le folosim, nu să fim folosiţi de ele. Să ştii că e uşor să te transformi într-o victimă. Câţi oameni nu o fac oare în fiecare zi? Şi e simplu, nu ai nevoie decât de câteva căni de cafea pe zi, un restaurant fiţos seara şi o muzică nebună la discotecă, toate substanţele de anestezie care să te ajute să uiţi şi să-ti uşurezi durerea ca să nu trăieşti în conformitate cu ceea ce eşti.

Mi se făcuse frig. Focul aproape se stinsese iar întunericul din jurul nostru devenea tot mai negru. Simţeam că era prea puţină lumină ca să ne luptăm cu toate necunoscutele, prea puţine speranţe care să-mi dea avânt. Oare conversaţia asta avea vreun sens? Probabil că băusem amândoi prea mult.

- Lumea aparţine celor ce visează, veni concluzia lui Chris. Îl mai auzisem spunând asta, însă în seara aia, cuvintele astea sunau blânde şi finale. Şi mi-a venit brusc în cap vechiul meu vis de a pleca la un moment dat în Africa, şi mi se părea că se lega cu ce încerca el să-mi spună, deşi nu prea vedeam cum.

Cine era acest bărbat care-mi vorbea şi cum de ştia el toate astea? Cine îi spusese de întrebările mele şi cine îi ceruse să-mi distrugă liniştea? Îşi făcuse propriile alegeri şi părea mulţumit cu drumul lui. Îmi spusese mai demult că avea o diplomă de inginer şi că încercase să lucreze într-un birou, la o exploatare minieră. Nu a durat însă prea mult până să-şi dea seama că nu era de el. A urmat o perioadă de căutări, a făcut pe scafandrul profesionist, pe pescarul... şi, în cele din urmă, pe ghidul de safari. Aici, în deşert, simţea că se regăseşte şi că se re-încarcă destul ca să se poată întoarce la viaţa lui din oraş, la nevasta lui şi la cei doi copii ai lui. Aici, în sălbăticie, era o parte din sufletul lui şi avea nevoie de asta ca să se simtă întreg. Aveam cumva senzaţia vagă că magnetismul pe care îl emana în jurul lui îşi avea originile în faptul că se găsise pe sine şi se întregise în contactul cu natura sălbatică. Îl simţeam puternic, îl vedeam sigur pe el şi degajat, mi-l închipuiam pasional. Dacă nu aveam grijă, aveam să mă îndrăgostesc de el şi nu era o idee bună. Nu numai că avea o nevasta şi doi copii dar seara aia era ultima din aventura mea africană. Nu aveam să-l mai văd vreodată după ce aveam să ne despărţim a doua zi, la aeroport. Nu, nu am să mă îndrăgostesc de omul ăsta... Ce dacă mă atrage, ce dacă mă fascinează... ce dacă pare să aibă toate răspunsurile pe care eu le caut în van... ce dacă îl visez în fiecare seară... ce dacă... nu o să mă îndrăgostesc de el pur şi simplu pentru că am decis să nu mă las. Nu vreau să sufăr... nu vreau să simt... nu vreau să mă las să simt ce aş putea...

Era atât de aproape de mine că aş fi putut să-l ating şi am simţit un imbold de a pune mâna peste mâinile lui care încă ţineau cana cu coniac. În loc de asta m-am întins după sticlă şi am turnat ultimele picături în căni. Gata, se terminase şi coniacul... şi, în plus, alcoolul îmi încălzea imaginaţia prea mult. Poate că era momentul să ne ducem la culcare...

- Ascultă, cred că ar trebui să dormi în cort în seara asta, mă aduse Chris înapoi cu picioarele pe pământ cu câteva chestiuni practice. Ăsta e un loc foarte prost, în special din cauza şerpilor şi a scorpionilor aşa că e un risc prea mare să dormi afară.

Dormisem afară în ultimele nopţi alături Chris, ignorând zâmbetele suspicioase ale tovarăşilor noştri de drum. Descoperisem sentimentul de libertate de a dormi afară, sub lumina lunii, şi, de ce să nu recunosc, descoperisem şi strângerea de stomac pe care o simţeam fiind aproape de Chris şi astea două senzaţii împreună formau un tot prea puternic ca să mă lase să plec şi să mă ascund într-un cort. Voiam să dorm afară, în ultima mea noapte în Africa, afară în libertate, alături de bărbatul ăsta cu care mă decisesem că nu puteam avea o relaţie. Însă visele mele îmi aparţineau numai mie.

- Uite ce e, asta e ultima mea seară aici şi chiar mi-ar face plăcere să o petrec afară. O să-mi fie bine, crede-mă, în fond m-am născut în noiembrie şi sunt Scorpion, şi nu o să-l atace pe unul de-al lor!

Chris nu păru impresionat de logica mea. Tăcu, parcă pierdut în propriile-i gânduri pentru câteva clipe. Părea absent, încă strângând în mâini cana de tablă în care coniacul se terminase. Părea încordat, de parcă ar fi căutat ceva, de parca îi lipsea ceva...

- Bine, a spus după o vreme, dormim afară. Totuşi, putem să încercăm să evităm surprizele neplăcute de şerpi şi scorpioni dacă dormim în cercurile magice.

Le observasem imediat ce ne oprisem să punem tabăra. Erau nişte cercuri mari, desenate parcă de o mână invizibilă şi presărate le-a lungul câmpiei. Erau atât de mari cât să putem parca maşina în mijlocul unuia dintre ele. În interiorul acestor cercuri nu creştea nimic, nici măcar iarbă. Se pare că nimeni nu reuşise să explice cum apăruseră şi cel fel de vrajă le proteja de a fi acoperite de vegetaţie, la fel ca restul câmpiei, şi tocmai pentru că nu se găsise nici o explicaţie, oamenii le numeau pur şi simplu „cercurile magice”.

- Dacă ne culcăm în mijlocul unuia dintre ele suntem ceva mai protejaţi de şerpi, care preferă iarba... Hai să întindem paturile... Şi pe urmă o să-ţi dau ceva bun... ceva care te ajută să dormi mai bine... Îi râdeau ochii în cap iar eu mă întrebam despre ce vorbea. Nu se putea să fie vorba de o altă sticlă. Tocmai scotocisem peste tot, ca să vedem dacă nu cumva mai rămăsese alcool pe undeva.

Şi-a întins patul de campanie - un soi de sac de dormit mare, cu o saltea cusută înăuntru, în interiorul căruia încăpea foarte bine un alt sac de dormit - şi l-a aruncat în mijlocul unuia dintre cercuri. L-am desfăcut şi eu pe al meu cu mişcări încete pentru că alcoolul din vene mă făcea să mă împiedic un pic. Mă simţeam nesigură şi vulnerabilă, aşa cum se simte oricine după ce a băut un pic prea mult. Şi asta mă făcea să mă simt şi mai atrasă de bărbatul de lângă mine. Încercam din răsputeri să-mi spun că, de fapt, aveam o relaţie mentală, bazată pe conversaţiile alea interminabile şi filozofice care ne ţineau pe amândoi treji în toiul nopţilor acestui safari. Că descoperisem în el un prieten şi nimic mai mult decât un prieten. Cu care mă simţeam în siguranţă. Cu care mă simţeam bine. În care puteam să am încredere... în ciuda tensiunii care începea să se contureze atunci când un bărbat şi o femeie îşi întind sacii de dormit unul lângă altul, într-un cerc magic, înconjuraţi de pustietatea savanei.

În mijlocul „cercului magic” pământul era neted şi mă întrebai din nou ce putuse declanşa un astfel de fenomen. Poate că fuseseră nişte animale mari care merseseră în cerc. Poate că din pământ veneau nişte energii ciudate, sau poate că localnicii aveau nişte ritualuri stranii care presupuneau existenţa unor cercuri în iarba savanei? Nu era nimic şi nimeni în jur şi îmi aminteam că nu mai văzusem faţă de om în afara grupului nostru de câteva zile deja. Trebuie să fi fost vorba de altceva.

Un loc straniu cu un nume şi mai ciudat: Twyfelfountain ceea ce însemna „Izvorul îndoielii” Nu departe de locul în care dormeam curgea la suprafaţă un izvor cu o sursă ne identificată: Izvorul îndoielii. Îmi aducea aminte de propria mea îndoială că tot ce auzisem în seara aia ar fi avut vreun sens.

Chris întinse mâna cu degetele răşchirate în sus, de parcă voia să cuprindă luna. Pe urmă, brusc, o întoarse spre mine şi-mi spuse:

- Dă-mi mâna!

Am încremenit cu inima bătându-mi puternic. Oare ce voia să spună?

- Hai, dă-mi mâna... vreau să vad cât de mare e palma ta pe lângă a mea...

I-am întins mâna tremurând şi m-a cuprins un fior când palma mea cu degetele deschise a atins-o pe a lui... Era cam un metru între noi dar acum, cu braţele întinse şi degetele încleştate, părea că ne ţineam de mână şi distanţa dispăruse.

Respiram greu... Nu, de fapt nu voiam... de fapt chiar voiam... de fapt îmi imaginasem cum ar fi să-l ating toată seara şi seara de ieri la fel şi în seara de alaltăieri... de fapt visasem foarte intens la momentul ăsta în care Chris mă va lua de mănă şi poate mă va săruta şi poate mă va iubi...

Un fior îmi trecu prin stomac. Mi-era frică dar nu eram capabila să spun nu...

Ne ţineam de mână, eu cu degetele înţepenite, el cu un amestec incert de căldură şi distanţă... Pe urmă, brusc, simţind parcă panica din mine, îmi dădu drumul şi mâna lui dispăru sub sacul de dormit scotocind prin buzunare...

- Uite, vrei să încerci? Chris îşi rula încet un joint cu un zâmbet larg pe buze.

Deci asta era ceea ce păstrase pentru mai târziu, mi-am spus cu un oftat de uşurare că apropierea de mai înainte se sfârşise şi acum joint-ul ne dădea la amândoi ocazia de a fii împreună într-un alt mod. Îl mai văzusem fumând marijuana şi cu alte ocazii, la sfârşitul unei zile grele sau când se simţea împins la limitele exasperării de vreun comentariu deplasat din partea grupului.

Mi-a dat joint-ul şi am simţit o altă greutate caldă coborându-mi prin vene. Şi de data asta nu era alcool. Am mai tras un fum şi i-am dat-o înapoi. Eram întinşi cu faţa în sus în mijlocul unui cerc magic, fiecare dintre noi bine împachetat în culcuşul său. Luna răsărise în cele din urmă şi părea să aibă o culoare ciudat de intensă, putea fi orice de la un galben intens, la roz sau poate chiar purpuriu...

- Ţi-am spus că luna plină e specială într-un loc ca ăsta, rupse tăcerea Chris.

Nu puteam răspunde de vreme ce îmi dăduse din nou ţigara. Ca să fiu cinstită, nu prea mai aveam chef de vorbă.

În depărtare se auzi lătratul ascuţit al unui câine.

- Şacali, concluse Chris. N-or să vină prea aproape, sunt animale fricoase.

Zgomotul a continuat o vreme şi în liniştea nopţii părea că întreaga lume se redusese la doi oameni care trăgeau dintr-un joint şi la un şacal care căuta mâncare undeva, în savană.

Mă uitam la lună iar luna se uita la mine şi mă întrebam cum se vedea lumea de acolo de sus, văzută prin ochii lunii. Şi cum arătau doi oameni acolo jos, în mijlocul unui cerc magic, în mijlocul unei câmpii, îngropaţi în paturile lor de tabără şi în întrebările şi răspunsurile lor, încercând să fugă de toţi şi de toate cu ajutorul unui joint? Cum păreau ei pentru o lună atât de bătrână? Lumina era din ce în ce mai puternică şi părea că un alt tip de zi începuse, şi că un altfel de lume se deschisese.

Ultima bucăţică de joint dispăru sub buzele însetate ale tovarăşului meu de cerc magic; gata, se terminase, şi sticla şi joint-ul, şi vacanţa mea... şi întrebările mele şi… şi nimic nu mai conta şi îmi amorţiseră toate simţurile. Drogul îşi croise deja drum către creierul meu şi nu mai aveam chef de vorbă; nu mai aveam chef nici să mă gândesc. Luna era sus pe cer şi asta era tot ce conta şi simţeam cum o senzaţie caldă de ştiinţă mi se răspândea prin vene şi ştiam că de fapt nimic nu avea vreo importanţă în imensitatea universului şi numai lucruri precum răsăritul unei luni pline contau iar luna fusese acolo ieri şi cu o zi înainte şi cu o lună în urmă şi va fi mereu acolo şi o parte din mine fusese acolo şi ieri şi cu un an în urmă şi va fi mereu acolo, întinsă pe spate în mijlocul unui cerc magic desenat de o mână invizibilă în iarba savanei. Pentru că eu eram una cu luna iar luna trăia în mine şi împreună nu eram nici lună nici fiinţă umană.

- Vezi tu, la Paştele cailor, caii chiar au un Paşte, şoptii Chris, pierdut în propriile-i gânduri care păreau să fie chiar mai lipsite de sens decât ale mele.

Şi apoi, chiar sub ochii mei somnoroşi, caii au avut un paşte, pentru că nu e nevoie de nimic altceva decât de un strop de Credinţă şi de cineva dispus să creadă că aşa era pentru că aşa facem ca lucrurile să devină realitate, realitatea nu există în afară noastră, noi o conţinem şi ea ne conţine pe noi, şi am înţeles, încă o dată, că de fapt întrebările mele nu erau importante. Şi nu era nici măcar important dacă bărbatul care în acea seară băuse jumătate de sticlă de coniac cu mine ar fi avut dreptate sau dacă ce-mi spusese avea sens. Nu conta că nu îmi găsisem încă drumul în viaţă pentru că, de fapt, aveam tot timpul din lume să îl găsesc pentru că atunci când devii conştient că trebuie să îl cauţi, tot universul se deschide şi poţi atinge luna de pe cer.

- Gândeşte-te la ceva vechi îngropat adânc în tine, o amintire pe care o preţuieşti şi care te-ar putea îndruma înspre ceea ce te face fericită, înspre cum ţi-ar plăcea să trăieşti … vocea i se stinse şi părea pe punctul de a adormi.

Şi atunci şi acolo, la graniţa dintre vis şi realitate, o imagine mai veche a început să prindă viaţă. Eram din nou copil şi alergam prin parcul de lângă casa părinţilor mei unde îmi petrecusem copilăria. M-am ascuns în spatele unor tufişuri şi apoi am mers un pic mai departe şi am trecut de linia a ceea ce era „locul de joacă permis”, şi am păşit în ceea ce atunci părea să fie sălbăticie, şi acolo, o privelişte nemaipomenită mi s-a dezvăluit în faţa ochilor larg deschişi. Era o pajişte verde, înconjurată de copaci înalţi, în jur nu era nimeni iar eu eram ascunsă după un tufiş mare, înfricoşată dar încântată de gândul că aş putea vedea vreun animal misterios. În spate, o potecă ducea spre alte tufişuri... Iarba era înaltă. O simţeam cum îmi atingea coatele şi stăteam nemişcată şi priveam poteca aia din depărtare şi mă treceau fiori întrezărind un loc îndepărtat, ascuns dincolo de linia copacilor, linie de care nu aveam voie să trec. Poza asta trăise mereu în mine. Ani de-a rândul purtasem imaginea acelei pajişti în lumina soarelui de dimineaţă şi toate promisiunile descoperirilor şi entuziasmul faţă de ceea ce urma să se întâmple când voi fi destul de mare ca să pot porni să descopăr drumul din spatele pajiştii şi care dădea către pădurea misterioasă.

Probabil că am adormit zâmbind acolo, în cercul ăla magic, cu vechiul meu vis regăsit care se întorsese în prezent, se întorsese în mine... dar de fapt nu plecase niciodată, fusese doar astupat de prea multe alte planuri şi pseudo-vise. Dar era acolo şi simţeam că de atunci încolo o să mă ghideze şi o să-mi arate calea. O regăsisem pe fetiţa din mine care păruse pierdută atâta vreme, iar acum că se trezise şi era conştientă avea să-şi ceară drepturile de a merge şi de a descoperi restul potecii pe care o întrezărise în mijlocul dumbravei minunate. Iar femeia din mine făcu o promisiune fetiţei că aveau să meargă împreună.

M-am trezit la răsăritul soarelui. Ghidul meu se trezise şi el. Ziua lui „de birou” aşa cum îi spunea, începuse devreme. Mai întâi avea de pregătit micul dejun şi de făcut cafeaua, pe urmă de curăţat resturile petrecerii din seara anterioară, de pus lucrurile în cutii şi cutiile în maşini.

- Ne vedem mai încolo, îmi spusese înainte să dispară către tabără, cu patul de campanie rulat pe umăr. Azi plecăm devreme aşa că vezi să fii gata cât mai repede.

Da, ştiam că aveam o distanţă imensă de străbătut în ziua aia. Ani lumină între sălbăticie şi terminalul unui aeroport.

Rămăsei nemişcată şi tăcută. Din locul în care zăceam puteam vedea culorile răsăritului cum dansau la orizont, mai întâi un soi de gri, care se schimba treptat în purpuriu pentru ca, mai apoi, să devină de un roz deschis. Răsărea soarele şi o dată cu el avea să coboare o nouă adiere de speranţă pe pământ, o promisiune a unui nou început.

Apăreau primele raze iar lumina era de un portocaliu aprins. Nu aveam timp de pierdut, nu mai era timp să nu fiu gata, lumea mergea mai departe, şi, vrând-nevrând, trebuia să merg şi eu odată cu ea. Mâine avea să fie un alt răsărit; numai că nu aveam să mai fiu aici, ci în altă ţară, departe de toate astea, unde un ceas deşteptător avea să ţipe la mine începutul unei alte zile, a unei alte agitaţii. Însă astăzi eram încă aici, singură în imensitatea câmpiei şi ziua asta era unică şi răsăritul ăsta de soare era unic, pentru că nu există două răsărituri de soare la fel şi nici două şanse la fel.

- Trebuie să nu mă mai gândesc pentru că altfel o să încep să plâng, mi-am spus şi am încercat din răsputeri să nu mă mai gândesc.

Am stat întinsă acolo o vreme, înainte să simt că a venit vremea să mă scol şi să-mi rulez sacul de dormit. Am pornit spre tabără. Mirosul cafelei se simţea deja în aer şi auzeam vocile lui Chris şi Max care erau deja pe capota maşinilor încărcând corturile.

Îmi aminteam toate detaliile de noaptea trecută şi toate cuvintele mi se întipăriseră în memorie. Încă mai încercam să nu mă gândesc dar simţeam că trebuia să mă opresc din mers. Panica îşi împrăştiase otrava în sânge şi mă uitam în jurul meu încercând să cuprind totul cu disperare, mirosul ierbii şi lumina purpurie de la orizont, formele munţilor din depărtare unde câmpia şi cerul se contopeau. Imensitatea şi liniştea brizei care îmi atingea pielea, îmi doream să le prind pe toate şi să le împachetez împreună cu sacul de dormit şi să le iau acasă şi să mă trezesc din nou cu ele a doua zi dimineaţa.

Apoi mi-am dat seama că nu puteam. Au început să-mi curgă lacrimile, stăteam nemişcată şi plângeam, plângeam de tristeţe pentru că trebuia să-mi iau rămas bun şi plângeam din cauza profunzimei acelui moment, plângeam de singurătate şi din cauza vieţii cenuşii pe care o duceam şi la care trebuia să mă întorc şi plângeam cu speranţa că într-o zi aveam să-mi găsesc şi eu drumul în viaţă. Plânsei în tăcere şi fără disperare până când n-am mai ştiut de ce plângeam. În acel moment, sub razele soarelui de dimineaţă, mi-am dat seama că ceva în mine se mişcase şi că undeva între răsăritul lunii şi cel al soarelui avusese loc o transformare ca şi cum m-ar fi muşcat un scorpion în noaptea aia şi m-aş fi trezit în pielea altcuiva. Şi, simţindu-mă mai împăcată cu mine însămi decât niciodată, am plâns un pic, după amintirea fugii pe dună, după iarbă şi soare, după liniştea şi visele la care renunţasem cândva şi care reveniseră acum aduse de acest răsărit de soare. Mi-am promis că aveam să mă întorc acolo.

Mi s-a părut că drumul până la aeroport a trecut într-o clipă.

- Ai grijă de tine! Chris zâmbea când şi-a luat la revedere. Ştiam că era bucuros să scape de grupul ăsta greu... Ai grijă, a adăugat, şi să ţinem legătura, să-mi spui cum mai merg lucrurile.

Era sfârşitul unei vacanţe, sfârşitul unui tur, oare le spune asta tuturor turiştilor sau oare chiar îi pasă? Oare voi mai vorbi cu el vreodată?

- O să mă întorc, şi imediat după ce am spus asta, am regretat.

Întotdeauna este mai uşor să pleci dacă te înşeli cu gândul că te vei întoarce. De fapt nici nu este un rămas bun în toată puterea cuvântului pentru că vor mai exista şi alte ocazii. Da, mă amăgeam pentru că eram tristă că trebuia să-mi iau rămas bun.

Însă ştiam că va deveni realitate cândva, cumva. Trebuia să mă întorc acolo.

Înapoi

- O să înceapă de îndată ce te îmbarci. Transformarea, vreau să spun. De îndată ce vei lua din nou legătura cu lumea ta rece şi impersonală. O lume cu toate minunile tehnologiei şi un aeroport este locul ideal pentru asta. Încetul cu încetul o să începi să te îndoieşti că tot ceea ce ai simţit a fost adevărat şi că tot ceea ce ai văzut a fost realmente atât de frumos. O parte din tine va muri încet iar alta va creşte în locul ei şi îţi vei spune că ai o casă la care să te întorci şi o slujbă pe care să o reiei, şi prieteni cu care să te vezi din nou, şi o mulţime de rufe de spălat după o astfel de excursie şi îţi vei arăta pozele şi vei povesti despre excursia ta nemaipomenită. Dar ce să vezi, până şi pozele ţi se vor părea cumva estompate şi nici culorile nu ţi se vor mai părea la fel de strălucitoare. O perioadă ai să încerci să te împotriveşti şi să păstrezi vii amintirile astea dar mai încolo devine o chestiune de supravieţuire şi ai să începi încet dar sigur să le dai drumul şi să redevii persoana care erai înainte de excursie, la fel ca animalul care îşi schimbă culoarea pielii ca să se adapteze unui nou mediu înconjurător. Şi chiar o să te întrebi dacă ai avut vreodată întrebări sau dacă ai căutat răspunsuri.

Chris mă prevenise că schimbarea avea să aibă loc şi avusese dreptate Vedeam cum se întâmpla.

O vreme am încercat să mă ţin tare şi am încercat să menţin vie în mine culoarea purpurie a răsăritului de soare din dimineaţa aia şi mirosul ierbii, şi amintirea lacrimilor din mijlocul cercului magic al savanei. Însă mi-era din ce în ce mai greu şi încetul cu încetul asistenta de marketing cu aspiraţii la o poziţie de management a luat locul fetiţei din savană şi nu mai trebuia să ridic cortul ci să am de-a face cu campanii de marketing. Şi ceasul meu de noptieră şi-a făcut datoria în locul primei raze de soare din dimineaţa de atunci... şi vechiul Landrover a fost înlocuit de avioane...şi am uitat chiar şi de întrebări.

Mă întorsesem la vechea mea viaţa.

19 views

Recent Posts

See All

Follow Me... 

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Instagram Social Icon

© 2019-20 Roxana Valea

Privacy Policy